Al treilea trimestru a inceput cu stari hormonale foarte pronuntate 🙂 Noroc ca de data aceasta le recunosc, si chiar daca nu reusesc sa le tin sub control (dimpotriva de fapt, se dezlantuie nestingherite :D) stiu de unde vin si mai ales… stiu ca sunt foarte trecatoare 🙂 Insa nu pot sa nu le observ, iar cand trece “furtuna” sa ma amuz de reactii, de motivele supararii, de irascibilitate sau de momentele in care ma emotionez excesiv pentru ca cel mai neasteptat lucru imi trezeste niste amintiri extrem de puternice (in principal legate de perioada cand era Alexei bebelus). Am inceput sa resimt si oboseala foarte accentuata insa nu as pune-o pe seama sarcinii ca sa fiu foarte sincera. Cu siguranta starea de oboseala pe care o am, cosmarurile si gandurile ciudate care imi tot vin in minte sunt si din cauza faptului ca nu stiu sa ma opresc si sa ma odihnesc, sunt mereu la foc continuu incercand sa rezolv cat mai multe intr-un timp foarte scurt. Nu imi explic exact de ce am reactia aceasta si de ce simt ca intra zilele in sac dupa ce voi naste (intr-un fel, cam intra, dar mi-e greu sa inteleg si sa accept faptul ca e ceva normal), insa ma comport de parca sunt la un maraton si trebuie sa dau tot ce pot, pana la epuizare completa, pana nasc. Ei bine, cred ca trebuie sa lucrez intens la aceasta atitudine, pentru ca daca voi naste si voi avea un istoric de cateva luni in care m-am epuizat pur si simplu, ma tem ca nu voi face fata cum trebuie primelor saptamani mai grele de bebeluseala. Si stiu perfect ce inseamna sa nu fac fata, pentru ca am procedat similar si la Alexei. Si nu a fost grozav 🙂

Chiar mi se pare amuzant ca incepusem acest articol chiar in momentul in care am intrat in trimestrul 3, plangandu-ma de cat de mult ma extenuez (benevol :D). La aproape 30 de saptamani de sarcina am primit si confirmarea faptului ca o fac si ca ar trebui sa ma opresc, cand efectiv mi s-a ars laptopul (cu fum, cu panica, cu pierdere de date si tot tacamul). Nici nu am avut puterea sa ma enervez, sa ma infurii sau sa ma frustrez 🙂 Mi-a fost foarte clar ca a fost pur si simplu o clara indicatie ca trebuie sa ma opresc. La fel cum am primit si la Alexei in sarcina cu el, cand mi se scurtase colul, am fost spitalizata 3 zile si apoi cateva saptamani in repaos la pat. Din fericire, semnalul de alarma trimis de Anastasia nu a avut legatura cu mine (pfiu) ci cu un obiect extern 🙂 Daaaar, am inteles exact despre ce e vorba si am incercat intr-adevar sa incetinesc putin ritmul, mai ales ca in urmatoarele doua saptamani aveam sa intru in concediu maternal.

Am decis ca de data aceasta sa intru in concediu prenatal (cele 126 zile inainte de concediul de crestere copil) pe 5 mai, cand aveam sa implinesc aproape 32 de saptamani de sarcina. La Alexei am intrat in concediul prenatal la putin peste 36 de saptamani, deci la a doua sarcina am intrat cu o luna mai devreme. As fi putut poate si mai repede de atat, insa nu am vrut sa fiu la limita cu cele 42 de zile pe care trebuia sa le am neaparat dupa nastere. Dar voiam neaparat sa am timp suficient sa stau cu Alexei, sa petrecem timp impreuna, sa ne plimbam doar noi, sa facem activitati doar noi doi. Stiam ca erau ultimele saptamani in formula aceasta de 3 si voiam sa ii acord toata atentia posibila. Si in plus… mi-era dor sa stau cu el de parca as fi fost in concediu maternal 🙂

Nu imi amintesc foarte multe despre ultimul trimestru de sarcina cu Alexei, stiu doar ca am intrat in concediu cu doar 3 saptamani inainte de a naste si ca au fost extrem de relaxante. Practic eram singura acasa, zi de zi, fara nicio alta activitate exceptand blogul 🙂 Acum a fost mult mai diferit, fiind cu Alexei si avand si preocuparile legate de noul business in moda pe care l-am deschis la inceputul lunii martie, insa simplul fapt ca nu mai aveam stresul jobului m-a ajutat enorm. Cu toate acestea, m-am simtit foarte obosita, greoaie, lenta 🙂 Ulterior am inteles ca starea accentuata de oboseala era cauzata si de niste carente de fier, pe care le-am descoperit in preajma saptamanii 36 de sarcina. De-a lungul sarcinii nu am luat vitamine sau suplimente (inafara de putin magneziu) insa am monitorizat cu atentie rezultatele analizelor. In trimestru 3 am inceput sa iau supliment de fier care din pacate nu se asimila precum ar fi trebuit (chiar daca il luam cu vitamina C) asa ca in saptamana 37 a trebuit sa fac doua perfuzii de fier, pentru a-mi pregati corpul pentru nastere (le faceam in maternitatea Regina Maria, nu erau incluse in abonament – 99 lei fiecare perfuzie). Nu am avut nicio reactie negativa dupa perfuziile cu fier (stiu ca se intampla foarte des altor persoane) si spre surprinderea mea, am inceput sa ma simt mai odihnita si mai putin epuizata. Da, greutatea burtii, kilogramele in plus ma faceau sa ma simt mai greoaie, mai lenta si mai imobila, insa nu mai simteam nevoia sa dorm incontinuu ca in saptamanile anterioare (nu am putut sa dorm oricum dar era o senzatie continua de nevoie de somn).

Tot de la 37 de saptamani am inceput si monitorizarile CTG saptamanale, care urmareau contractiile si bataile inimii micutei noastre (nici acestea nu erau incluse in abonamentul de la Regina Maria, au trebuit platite separate, 190 lei) iar vizitele la medicul ginecolog s-au indesit, au devenit saptamanale. Planul stabilit cu doctorul care mi-a urmarit sarcina a fost sa asteptam declansarea travaliului, sa vin la spital cat de repede (avand uter cicatricial de la prima nastere era nevoie de monitorizare atenta inca de la inceperea contractiilor sau ruperea membranelor) si sa evaluam atunci care e varianta cea mai buna de a naste. Pe tot parcursul sarcinii am avut acest plan, niciodata nu mi s-a spus ca va fi cu siguranta cezariana, ba dimpotriva, in momentele in care am avut dubii, doctorul m-a sfatuit sa asteptam, sa vedem cum evolueaza lucrurile. Nu au existat motive care sa impuna cu certitudine cezariana (da, din ecografii nu era situatia ideala, uterul parea destul de subtire in zona taieturii iar insertia cordonului ombilical era oarecum marginala – insa nu ingrijorator). Totusi, doctorul mi-a explicat ca ar prefera sa setam o data limita pentru asteptarea travaliului, sa nu depasim 40 de saptamani. Da, mi-ar placea sa pot naste natural dupa cezariana, insa nu vreau sa risc sub nicio forma sa nu ii fie bine micutei. Nu ma refer la ruptura uterina, care inteleg ca se intampla foarte rar (dar atunci cand se intampla, urmarile pot fi dramatice), ci la orice fel de alta problema sau risc. Nu vreau sa demonstrez nimic nimanui, nici macar mie, insa recunosc ca mi-ar placea sa nu fie o nastere… programata. Sa fie declansata natural, aceasta imi e singura doleanta.

In rest… nu imi e teama de nastere. De fapt nici nu ma gandesc foarte mult la momentul nasterii, mai degraba ma ingrijoreaza (daca pot spune ca ingrijorare este ceea ce simt) perioada de dupa. Mi-e teama de zilele in spital, care vor fi cumplit de grele pentru mine (fiind departe de Alexei, lucru care nu s-a intamplat niciodata pana acum in trei ani). Mi-e teama de zilele inapoi acasa cu micuta noastra, de reactiile lui Alexei, de reactiile noastre la nesomn (prima oara nu au fost cele mai grozave :D) si ma ingrijoreaza un pic intregul proces de mutare in casuta cea noua (poate ca nu am ales cel mai bun moment :D). Incerc sa fiu cat mai pozitiva si sa nu ma las coplesita de emotiile pe care le traiesc acum, in ultimele zile ale sarcinii (uneori reusesc, alteori nu). Stiu ca imi va lipsi perioada aceasta, oricat de grea fizic o percep acum. Imi va fi dor sa o am pe micuta in burtica, sa il vad pe Alexei dragalind burtica, soptindu-i, mangaiand-o, dand-o cu crema. Sunt momente pe care le voi pastra mereu in amintire si da, sunt sigura, absolut sigura ca imi va fi dor sa fiu insarcinata 🙂 Iar lucrul acesta il spun dupa o zi in care am plans si m-am consumat teribil uitandu-ma in oglinda si analizand noua forma a corpului meu. Pentru ca da, oricat de mult as stii ca e ceva normal si ca imi voi reveni curand, tot am aceste sentimente si emotii contradictorii. Nu vreau sa compar cele doua sarcini (desi deseori, fara sa imi dau seama, o fac) pentru ca stiu ca orice sarcina e diferita. Si contextul fiecareia a fost diferit. La Alexei eram mai nepregatita psihic, am fost mult mai emotionala, m-au coplesit de multe ori sentimentele pe care le traiam, vulnerabilitatea mea, perioadele in care plangeam pana imbibam perna cu lacrimi. Motivele erau in mare parte puerile (cel putin asa le vad acum), legate de faptul ca ma ingrasam, ca pierdeam usor-usor partea sociala (multi dintre prietenii nostri apropiati nu aveau copii si nici planuri de a avea curand), mi-era teama ca vietile ne vor fi transformate complet, ca nu vom mai calatori, ca imi voi compromite cariera etc. Era o frica de necunoscut dusa la extrem. Acum, m-am simtit mult mai putin vulnerabila si rareori (aproape spre niciodata) nu am plans de teama de necunoscut, nu m-am gandit ca vietile ni se vor transforma din nou sau ca ne va fi atat de greu incat nu vom face fata. Am fost mai asumata, mai implinita, insa ce-i drept, faptul ca il aveam pe Alexei ma facea sa ma gandesc mult mai putin la proiectii asupra viitorului nostru ca familie. Nu puteam despica firul in patru pentru ca eram mult prea implicata in tot ce aveam de facut iar cand as fi avut poate timp de gandire (seara, inainte de culcare), cadeam lata de oboseala, adormeam de parca cineva ar fi apasat pe un buton de OFF. In schimb, mi-a fost mai greu fizic si am luat mai multe kilograme fata de prima sarcina, ceea ce mi s-a parut destul de greu de gestionat.

Inchei acest articol in miez de noapte, la aproape 39 de saptamani de sarcina. Vreau sa il imbratisez pe Alexei, sa il mangai in somn si sa ii soptesc ca totul va fi bine si ca va fi la fel de iubit ca si pana acum. Vreau sa vorbesc cu micuta mea si sa ii spun ca o asteptam cu drag, oricand va fi ea pregatita. Vreau sa il tin in brate pe Andrei si sa ii multumesc pentru ce am construit si ce vom construi impreuna 🙂 Iar in final, sa le spun atat micutilor, cat si lui Andrei, ce ne spune Alexei cand se trezeste dimineata langa noi: “mi-a fost dor de tine chiar daca dormeai langa mine“.