Insulele Cook – partea 3 – guest post

Şi slavă cerului că-i vineri înc-o dată, nu de alta, dar parcă ne era dor de continuarea povestirii din Insulele Cook. Şi numai bine, Horia ne vorbeşte astăzi un pic despre Rarotonga şi-un sat tradiţional, de localnici, si-apoi surpriză… zbor de 45 de minute către Aitutaki! Unde vrei, nu vrei, ai parte numai şi numai de plaje ca scoase din revistă, nisip fin şi apă de-un albastru saturat ca-n Photoshop. Ce viaţa grea 🙂 Şi ce bine că nu este încă ultimul episod din seria povestirii din Insulele Cook, aşa că ne vedem şi vinerea următoare pentru un “To be continued…” 🙂


***


Not Greek Night

În penultima seară, am zis să experimentăm şi viaţa de noapte, cum altfel decât luând parte la un eveniment tip Island Night. Oferta era diversă, aşa că i-am cerut părerea gazdei noastre, Lorraine. Ne-a recomandat fără să clipească să mergem la Highland Paradise. Sunt ok şi cei de la Te Vara Nui, au dansuri spectaculoase, dar experienţa Highland Paradise, spunea ea, e ceva personal. Parcă o aud şi acum: „They tell a story”. And they did.

Un şofer vesel ne-a cules de la bungalow pe la 17:30, iar în jumătate de oră eram deja întâmpinaţi cu tobe în satul tematic şi ne minunam de cum arată locul. Satul se află pe un platou dintre dealurile insulei, iar panorama e spectaculoasă. Adică breathtaking! Tot ce se întâmplă la Highland Paradise este pus în scenă de localnici, descendenţi ai vechilor regi din Rarotonga. Aceştia fac lucrurile cu pasiune, iar asta dă un aer mai mult autentic întregii experienţe şi mai puţin comercial. Nu rămâi cu impresia că ai dat banii pe un kitsch.

Rarotonga Interioara
Rarotonga interioara

La început, se face un tur al satului, prezentându-se diverse puncte importante din viaţa localnicilor. După ce ni s-a prezentat apa vieţii, adică apa de nucă de cocos, acelaşi şofer ne-a demonstrat cum se sparge cu adevărat o nucă. A urmat un tur al cuptoarelor îngropate, numite umu. Acestea sunt nişte gropi în care se pun lemnele pentru foc, peste care se aşază nişte pietre. Pe pietre se pune un grătar de lemn, iar pe grătar este pusă mâncarea, nu înainte de a o înveli în frunze de bananier.

Wanna try
Wanna try?

A urmat o serie de ceremonii locale străvechi. Pe alocuri, ni s-a spus că lucrurile sunt luate în serios de protagonişti şi am fost rugaţi să nu filmăm şi să nu facem poze. Maestrul de ceremonii, Danny, dădea explicaţii de fiecare dată. O idee excelentă, pentru că nu te uitai ca prostul la ce se întâmplă, încercând să te convingi că e cool. Chiar înţelegeai ce fac oamenii ăia. Toate astea au ca decor un marae bine conservat, adică un spaţiu unde aveau loc odată ceremoniile religioase. Iar cei de la Higland Paradise se mândresc foarte tare cu chestia asta, fiind cel mai cel de pe insulă.

Satul rarotongan
Satul rarotongan

A urmat spectacolul pus în scenă de dansatori şi de o formaţie vocal-instrumentală, din care făcea parte, din când în când, chiar prezentatorul Danny. A început cu un film care prezintă o scurtă istorie a locurilor. Sunt elogiate, printre altele, calităţile de navigatori iscusiţi ale polinezienilor în vremurile călătoriilor căpitanului Cook. Filmul era proiectat pe un ecran, în acorduri Cook-insulare live. Apoi ne-au fost prezentate de către o localnică mai multe tehnici pentru legatul sarongului, din care jur că nu am reţinut nimic.

Comitetul de intampinare
Comitetul de intampinare

Dansurile evocă, în mod cronologic, momentele importante din istoria locurilor. Amintim aici descoperirea de către James Cook, venirea misionarilor britanici, până şi venirea americanilor, care au construit primul aeroport din Rarotonga, tot din ce se întâmplă pe scenă fiind însoţit de povestirile şi glumele lui Danny. Aş aminti mai multe, dar nu-mi mai amintesc. Cei mai mulţi dintre dansatori sunt foarte tineri şi fac eforturi pentru păstrarea culturii din Rarotonga, mulţi dintre ei alegând să înveţe la maturitate Māori, pentru ca limba să nu se piardă.

Capetenie Maori
Capetenie Maori
Cu masca
Cu masca
Fara masca
Fara masca

Una peste alta, e o ocazie excelentă să afli foarte multe despre istoria şi cultura locală, lucruri pe care nu ai cum să le afli doar stând de vorbă cu oamenii cu care intri în contact. Showul în sine n-a lăsat de dorit şi pun pariu că, din punct de vedere al spectacolului şi autenticităţii, bate orice seară grecească de la Paralia Katerini.

 

Ultima zi am rezervat-o bănănăitului prin capitală. Ca orice capitală care se respectă, are poştă, bancă naţională şi internet cafe-uri. Cum cu internetul avuseserăm deja treabă, ne-am făcut drum şi pe la bancă, pentru a schimba nişte dolari neozeelandezi în bancnote roz de trei dolari cook-insulari, pe care le-am luat ca suvenir. Cele două feluri de dolar au valori egale şi circulă prin insule concomitent, deşi cei mai răspândiţi sunt cei neozeelandezi.

Dacă vreţi să duceţi acasă şi alte suvenire, cele mai multe magazine sunt tot în Avarua. Aveţi de ales între perle, magneţi şi statuete ale unui zeu al pescarilor, pe nume Oramatua. Acesta e reprezentat de cele mai multe ori cu nişte ochi imenşi, care se întind de la urechi până în mijlocul feţei, şi un falus la fel de imens, care se întinde până jos. Jos de tot. Noi am optat pentru nişte magneţi, iar statuetele le-am luat pentru prieteni.

Ajungerea la laguna bleu-turcoaz

Am plecat spre Aitutaki miercuri după-masa, după ce a stat ploaia. Înainte să stea ploaia, trebuia să predăm maşina. Asta n-ar fi fost o problemă, numai că, înainte să predăm maşina, trebuia să-i facem plinul. Iar asta a fost o problemă. De ce? Pentru că întârziase vaporul cu carburanţi de la Auckland şi rezervele erau pe terminate. Aproape nicio benzinărie nu avea, iar cele care aveau dădeau doar zece litri pentru fiecare maşină şi cinci litri pentru scutere. Situaţia nu era ceva nou, ca să vă faceţi o idee despre cum e cu transportul. În cele din urmă, am reuşit să alimentăm cu zece litri, suficient ca indicatorul să urce la limita superioară şi să predăm maşina regulamentar. După ce am predat maşina, a stat ploaia. Şi după ce a stat ploaia, au venit şi cei de la Raro Tours. S-au îndurat să apară doar cât să prindem avionul la limită. Dacă avionul l-am prins, locuri bune de poze iar n-am prins. C-aşa-i în tenis. Nu-i nimic, ne bucuram că scăpam de nori şi ploaie şi că în Aitutaki se anunţa o vreme minunată în următoarele zile.

Rata de Aitutaki
Rata de Aitutaki

La zborurile astea din insulele exotice parcă totul este în miniatură. Avioanele, aeroporturile, distanţele. Până şi cărţile de îmbarcare arătau ca nişte bonuri de la supermarket. Interiorul Saab-ului 340 Air Rarotonga, la fel, în miniatură. Cu toate astea, zburând spre Aitutaki, aveam senzaţia că urmează să descopăr ceva grandios, de parcă eram primul care ar fi călcat pe acele meleaguri. După un zbor de vreo 45 de minute, albastrul întunecat al Pacificului s-a transformat brusc într-un bleu liniştitor. Saabul a traversat laguna de la sud la nord, ne-a dezvăluit o bună parte din nuanţele de albastru din spectrul cromatic, apoi a aterizat în direcţia Sud-Est. Din nou, Kia Orana! Am avut locuri pe aripă, aşa că nu prea am putut să pozez laguna la aterizare. Se vedea prin ferestrele vecinilor, dar prin fereastra mea se vedea mai multă aripă şi mai puţină lagună. Urma să-mi scot pârleala cu pozele la sol. Ne-am luat bagajele imediat şi am fost preluaţi rapid de Mellow, nora lui Steve, proprietarul de la Ranginui’s Retreat, în vederea transferului la bungalow. Ca să nu uităm unde ne aflăm (oare cum am fi putut?), am fost din nou medaliaţi cu ghirlande de flori. Transferul a durat vreo trei minute; cam atât se face cu maşina de la aeroport la Ranginui. Ne-a făcut repede instructajul de protecţie a muncii, „aici e toaleta, aici sunt prosoapele, aveţi tacâmuri, aragaz, uşa are plasă pentru insecte, ne mai vedem pe aici, v-am pupat”, apoi ne-a dat drumul în viaţă. Adică în Lagună.
Aeroportul din Aitutaki
Aeroportul din Aitutaki 2
Viaţa de Lagună

Populaţia de vreo 2000 de suflete se mândreşte că Aitutaki este cea mai mare şi mai tare lagună din emisfera sudică. Nu ştiu dacă e adevărat, dar cu siguranţă e spectaculoasă. Are o formă tringhiulară şi, ca orice lagună care se respectă, e plină de palmieri şi nisip alb. Există o insulă principală şi mai multe insuliţe, cele mai multe fiind nelocuite. Insula mare are o formă care aduce cu o pară şi are conectată la nord-est o limbă de pământ, pe care se află aeroportul. Să zicem că asta ar fi coada parei. În extremitatea sudică a acestei fâşii se află Ranginui’s Retreat. Ranginui este o colecţie de bungalouri self-contained, răspândite de-a lungul plajei. Condiţiile de cazare au fost ceva mai spartane decât în Rarotonga, dar nu au lipsit terasa şi nişte gecko. Însă ce a lipsit şi aici a fost internetul, chiar dacă nu i-am simţit lipsa. În drum spre casă ne-am dat seama că nici televizor n-am avut. Dacă totuşi ardeţi de nerăbdare să daţi check-in şi să vă simţiţi „lucky and blessed in Aitutaki”, o puteţi face folosind wireless-ul de la Koru Cafe, aflat în apropiere. La Koru puteţi şi să beţi o cafea dimineaţa sau să luaţi un prânz mai mult decât decent.

Privelistea de la Ranginui Retreat
Privelistea de la Ranginui’s Retreat
Privelistea de la Ranginui Retreat 2
Privelistea de la Ranginui’s Retreat
Privelistea de la Ranginui Retreat 3
Privelistea de la Ranginui;s Retreat

Cu toate aceste lipsuri insurmontabile, priveliştea de la Ranginui ar fi putut compensa chiar şi nişte nopţi de dormit pe preş. Primele lucruri pe care le vedeam dimineaţa erau apa calmă a lagunei, caiacele ce ne aşteptau liniştite pe mal şi motu Akitua. Akitua e despărţită de insula principală de un canal de vreo 50 de metri şi este prima din salba de insuliţe dispuse pe latura estică a lagunei. Nivelul apei scade spre seară, acesta fiind momentul perfect pentru o traversare sau două, înainte de lăsarea întunericului. Caiacele pot fi folosite gratuit de locatarii de la Ranginui, iar noi le-am luat în mai multe rânduri pentru a traversa canalul şi nu numai.

Canalul ce separa insula de motu akitua
Asa arata la apus canalul ce separa insula principala de motu Akitua
Activitati domestice
Activitati domestice

Pe Akitua se găseşte complexul Aitutaki Lagoon Resort, unul dintre cele mai scumpe locuri din Aitutaki. Dacă vreţi să vă spargeţi în figuri şi selfie-uri, puteţi face plajă fără probleme pe insuliţa bogaţilor; nu va comenta nimeni. Puteţi merge chiar mai departe, spre următoarele motu, Angarei, Ee sau Mangere, pentru cei mai curajoşi, şi veţi face plajă pe insula voastră. Dacă întreprindeţi o astfel de expediţie, vă recomand să o faceţi dimineaţa devreme şi să vă daţi bine cu cremă de protecţie, pentru că soarele este extrem de puternic. Şi să beţi multă apă, că vă puteţi deshidrata pe nesimţite. Mare atenţie şi la curenţi, pentru că sunt locuri unde sunt foarte puternici şi vă pot trage spre recif, adică spre marginea lagunei. Cel mai bine ar fi să întrebaţi un localnic care sunt locurile de evitat. Pentru restul insuliţelor din lagună, vă recomand un tur cu o barcă motorizată, pentru că distanţele cresc simţitor.

În primele zile, ne-am deplasat cu un Smart. Cum mulţi dintre localnici folosesc scutere, am apelat şi noi la unul în ultimele două zile. Era prima dată când foloseam aşa ceva, dar am reuşit să nu cădem, slavă lui Oramatua! În prima parte a zilei, ne alegeam o plajă şi ne aşezam la umbra unui palmier, iar orele ne treceau citind, făcând poze, snorkeling sau desfăcând cu mâinile goale câte o nucă de cocos de pe jos. De fapt, doar o jumătate de oră mi-am petrecut-o aşa, pentru că o nucă mi-a fost de ajuns. Şi n-a fost chiar cu mâinile goale, m-am folosit de o piatră. Am dat cu ea de m-am julit. Fără să-mi dau seama, Laguna mă ridicase la rang de robinson. Dar a meritat cu prisosinţă, a fost cea mai bună nucă pe care am mâncat-o vreodată. Pasionaţii de preparate sofisticate le pot consuma şi cu Nutella, alimentul de bază putând fi găsit în supermarketul din Arutanga, principala aşezare din Aitutaki. Chiar dacă ne aflam la capătul lumii, există nişte standarde sub care nu se poate coborî.

Dacă veţi ajunge în Aitutaki, şi vă doresc din suflet să ajungeţi, plajele de aici vor fi printre cele mai frumoase pe care le veţi vedea vreodată. E greu să găseşti în Aitutaki o plajă necorespunzătoare din punct de vedere estetic. Dacă în unele locuri nisipul poate să nu fie perfect (bucăţile de coral de pe jos pot fi enervante), apa este cu adevărat excepţională. Majoritatea plajelor se încadrează cu succes în categoria “picture perfect”, însă nouă ne-au plăcut în mod deosebit două. Prima se găseşte în nord-vestul insulei. Venind pe drumul principal dinspre Arutanga, când întâlniţi vechea pistă de coral, construită de americani cu mult înaintea celei din Rarotonga şi abandonată în prezent, va trebui să faceţi stânga, pe drumul neasfaltat. Dacă faceţi dreapta, veţi ajunge la aeroportul nou. Ocoliţi extremitatea vestică a pistei, apoi o luaţi pe primul drum la stânga. E un drum de pământ şi vă va scoate chiar la plaja cu pricina. Este un loc minunat pentru snorkeling, iar pe mal sunt o groază de palmieri la umbra cărora să vă adăpostiţi când vă săturaţi de bronzat. Pentru colecţionari, există lângă apă o zonă lată de câţiva metri care e plina cu bucăţi de corali şi stele de mare. Când am fost noi, era aproape gata o salbă de bungalouri nou-nouţe, încă nedate în folosinţă. Locul se numeşte Ranginui Sunset Bungalows şi arăta excelent. Data viitoare aici ne ducem.
Plaja de la Ranginui SUnset
Plaja de la Ranginui SUnset 2
Plaja de la Ranginui SUnset 3
Plaja de la Ranginui SUnset 4
Ca o paranteză, poate vă gândiţi că Ranginui ăsta e vreun om de afaceri foarte prosper din Aitutaki. De fapt, el este unul dintre părinţii primordiali din mitologia Maori. Ranginui Cerul este tatăl şi Papatuanuku Pământul este mama. Rangi şi Papa, cum le mai spun apropiaţii, sunt încremeniţi într-o strânsă şi puternică îmbrăţişare. Pesemne că iubirea a fost şi este foarte mare, pentru că se vede foarte frumos.

Cea de a doua plajă care ne-a marcat a fost cea din faţa hotelului Pacific Resort. Acesta e câştigătorul categoriei „cel mai scump şi luxos”, aşa că plaja nu putea să lase de dorit. Hotelul se află pe drumul principal, la 2 km nord de Arutanga, iar pe plajă se poate ajunge doar trecând prin recepţia hotelului sau venind pe mal dinspre proprietăţile vecine. Noi am ales prima variantă. Cei de la recepţie ne-au întrebat de sănătate, noi le-am zis că vrem doar să ne dăm pe plajă, ei ne-au rugat să nu folosim şezlongurile, rezervate doar pentru clienţii hotelului, noi ne-am conformat şi asta a fost tot. Într-o altă zi, era altcineva la recepţie şi a fost nevoie de mai multă muncă de lămurire. Vorba unui celebru tenisman, depinde foarte mult cu cine joci. Plaja este foarte bine întreţinută, nisipul este curat, fără bucăţi de coral. Apa, la fel de limpede şi bleu ca în orice poză de pe Google. Sau ca în cele de mai jos, ca să nu mai insist.
La Pacific Resort
La Pacific Resort 2
La Pacific Resort 3
La Pacific Resort 4Dacă dimineaţa stăteam pe lângă apă, după-amiaza încercam să descoperim diverse colţuri ale insulei şi mai făceam ceva cumpărături. Iar serile ni le petreceam stând la poveşti cu vecinii de bungalow: un cuplu de americani din Houston, Matt şi Sapna, o asistentă medicală din Auckland, Wendy, şi un cuplu de neozeelandezi, Jim şi Deborah. Câteodată ni se alătura şi proprietarul de la Ranginui, Steve, un australian extrem de relaxat din Tasmania şi pentru care timpul aproape că stătea pe loc. Nu se grăbea niciodată, puteai să pierzi şi avionul. Iar dacă tu te grăbeai, te întreba de ce te grăbeşti. Absolut dezarmant. Stând la poveşti, am aflat de cuvintele româneşti pe care le învăţase Matt de la colegii lui, programatori români, cuvinte pe care prefer să nu vi le spun aici; oricum, sunt sigur că le ştiţi. Tot aşa am aflat despre peripeţiile cu rechini ale lui Wendy în Fiji sau despre cum s-au regăsit Jim şi Deborah, foşti iubiţi în liceu, după mai bine de 20 de ani şi un divorţ al lui Jim. Toate astea la o bere sau două şi, în lipsă de seminţe, nuci de cocos, de data asta curăţate de Matt cu o macetă.

Uneori, indiferent cât de departe te-ai afla, e fascinant cum ajungi să stai de vorbă despre lucruri care parcă sunt de acasă. Când călătoresc, mai ales în destinaţii îndepărtate, încerc, pe cât posibil, să nu stau deoparte, să nu mă izolez şi să socializez. Aici ne-a ajutat şi Sapna, care ne-a preluat imediat ce am preluat noi bungaloul. Ne-a tras un „How you doin’?”, după care am socializat până am plecat fiecare într-ale lui. Iar asta, chiar dacă unii nu ştiau exact unde e România. Nu-i nimic, ne-am răzbunat cu vârf şi îndesat când i-am spus lui Jim că are accent australian. Nici noi nu ştiam că e din Noua Zeelandă. Să-i spui unui neozeelandez că are accent australian e ca şi când i-ai spune unui canadian că e american. Evident, omul nu s-a supărat, şi-a dat ochii peste cap zâmbind şi am ciocnit sticlele de bere.

Apropos de bere, să nu uit. Există o bere locală care se numeşte Matutu. Am încercat-o în Rarotonga şi, deşi bunicică, nu m-a dat pe spate, nici la propriu, nici la figurat. Not thrilling, but nice. În Aitutaki am zis să încercăm mândria Noii Zeelande, Steinlager. Fiind vorba de o ţară anglo-saxonă, e posibil ca aşteptările mele să fi fost cam mari. Slab, foarte slab; la figurat. Se confirma proverbul vasluian care spune cam aşa: „Nu vei găsi în acelaşi judeţ şi votcă bună, şi bere bună”. A trebuit să ne descurcăm cu reţete de bere olandeză.
Steinlager
Legat de reţete, într-una din zile, am hotărât să gătim cina. Ni se mai întâmplă prin concedii, cam o dată sau de două ori. În Aitutaki există o populaţie foarte numeroasă de cocoşi şi găini sălbatice. De multe ori trebuie să ai grijă să nu le loveşti pe şosea. Deşi ar fi putut fi o soluţie pentru meniu, ne-am înfrânat poftele. Păsările sălbatice au carnea cam tare şi nu merită efortul să le prinzi. Aşa ne-au spus localnicii. Aşa că am optat pentru nişte peşte. Am luat tot ce ne trebuia, adica ulei de măsline, nişte vin şi ceva condimente, numai că nu găseam lămâi. În cele din urmă, am întrebat într-un magazin dacă vând aşa ceva. Fata de la casă s-a uitat strâmb la noi şi ne-a întrebat zâmbind:

  • De ce vreţi să cumpăraţi lămâi ?
  • Vrem să gătim peşte şi ne place cu lămâie.
  • Da, dar de ce vreţi să le cumpăraţi ?
  • Cum adică ?
  • Păi mai bine le culegeţi dintr-un pom de pe marginea drumului.

De-aia nu aveau lămâi în magazine. La fel ca găinile sălbatice, se pare că lămâile sunt la liber în Aitutaki. Ne-am urcat în maşină şi am pornit în căutarea unui lămâi. Am mers pur şi simplu la întâmplare şi ne opream lânga orice pom care părea să aibă ceva fructe. La un moment dat, lângă un pom vizat de noi se jucau nişte copii, supravegheaţi de la vreo zece metri de o localnică mai în vârsta. Ne-am dat jos şi ne-am uitat la pom. Nu era lămâi. Am dat să plecăm şi ne-am auzit strigaţi. Doamna ne întreba ce căutăm. I-am spus povestea cu lămâile şi ne-a făcut semn să aşteptăm. A strigat ceva în maori şi unul dintre copii a dispărut în spatele casei. S-a întors un minut mai târziu, având în mâini cinci lămâi verzi, pe care ni le-a întins. Degeaba i-am spus bunicii că nu se poate, că vrem măcar să plătim. A insistat să ni le dăruiască: „No! We didn’t pay anything for the tree to grow! Please!” Am acceptat darul şi am plecat seduşi de bunătatea acelei femei. Timp de zece minute, până am ajuns la Ranginui, n-am vorbit mai nimic. Apoi ne-am dezmeticit şi ne-am apucat să gătim. Să-i dea Dumnezeu sănătate binefăcătoarei noastre, că tare bine am mâncat!

 

 

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s