Insulele Cook – partea 2 – guest post

Buuun, începem weekendul (da, da, e deja weekend!) cu un nou episod din seria guest post-urilor scrise de Horia, despre Insulele Cook. Că dacă tot e caniculă şi ne topim la enşpe mii de grade, se potriveşte la fix o poveste de la depărte, taman din Rarotonga şi Aitutaki! Şi cum şi noi visăm de-atâta amar de vreme să ajungem în Insulele Cook, citim aşa, pe nerăsuflate povestea lui Horia şi aşteptăm cu sufletul la gură şi următoarea vineri, să prindem şi continuarea 🙂  Că dacă nu ne-a prins încă isteria cu episoadele din Game of Thrones, ni s-a pus măcar pata pe episoadele despre Insulele Cook. Şi apropo, au si cei de la Departures un episod tare interesant de-acolo, merită văzut! Episodul 8, sezonul 1! Pentru cine nu ştia deja 🙂


***

Kia Orana sau scurtă istorie

Kia Orana este pentru Insulele Cook ce este „Aloha” pentru Hawaii sau, dacă vreţi, ce este „Bula” pentru Fiji. Ţine loc de „Salut!”, „Alo?”, „Mulţumesc!”, „Bun venit!”, „Bogdaproste” sau „Veşnica pomenire”. Poate fi o binecuvântare sau o urare pentru o viaţă lungă şi prosperă. Una peste alta, dacă vei pătrunde cu adevărat sensurile acestei sintagme şi vei învăţa să o pronunţi cum se cuvine, nu vei avea probleme în a te înţelege cu localnicii. Noi am suplinit acest handicap cu engleza.

Insulele Cook poartă numele marelui explorator britanic, deşi, spun gurile rele, James Cook a păşit doar pe un atol nelocuit, Palmerston. Iar de Rarotonga, ce să mai zicem, nici măcar nu i-a ieşit vreodată în cale. Probabil tocmai de aceea căpitanul le-a botezat doar Hervey, numele de Cook fiind atribuit pentru prima dată în 1835 de către amiralul rus Adam Johann von Krusenstern, totodată autorul primei expediţii ruseşti în jurul lumii. Pe vremea aceea ruşii şi englezii se aveau mai bine, poate şi pentru că von Krusenstern era de origine germană. Oricum, bine că i-au lăsat pe englezi să colonizeze lumea.

Misionarii englezi au ajuns în 1821, iar populaţia a fost creştinată destul de repede. Acest lucru atrage schimbări fundamentale în modul de viaţă al localnicilor, cum ar fi, să zicem, renunţarea la canibalism. Însă insulele nu devin protectorat britanic decât în 1888, ca urmare a solicitărilor căpeteniilor locale, care se temeau să nu sfârşească asemeni celor din Tahiti şi Bora Bora, adică sub ocupaţie franceză. Cum spuneam, blame Canada!

În 1900, insulele sunt atribuite Coloniei Noii Zeelande, al cărui teritoriu rămân până în 1965, când devin un stat liber, asociat cu Noua Zeelandă. Au acelaşi statut şi astăzi, toţi locuitorii Insulelor Cook fiind şi cetăţeni neozeelandezi, iar liderul suprem este nimeni alta decât Regina Elisabeta a II-a.

În număr de 15, insulele sunt împărţite în două grupe, Insulele Cook de Sud şi de Nord, acestea din urmă fiind de fapt doar un grup de atoli. Parte a insulelor din sud, Rarotonga este cea mai mare dintre cele 15, aici aflându-se şi capitala, cu toate instituţiile statului. Chiar dacă este cea mai mare, Raro are doar vreo 70 de km pătraţi şi un perimetru de vreo 30 de km liniari. Este înconjurată aproape în totalitate de un recif, iar între recif şi insulă se găseşte laguna cu ape turcoaz şi liniştite. Aceste ape au fost primul lucru care ne-a impresionat în aventura noastră polineziană.

Rarotonga
Unul dintre motu-rile din Rarotonga (Motu Taakoka) – insula desprinsa de insula mare

Aroa Kainga constă în două bungalouri şi un apartament self-contained. Bungaloul nostru era spaţions, având şi o zonă asimilată cu un living şi o bucătărie complet echipată, pentru cei care vor să-şi încerce talentele de bucătari. Noi n-am făcut-o în Rarotonga. Există şi o terasă unde se poate sta la aer şi se pot consuma diverse alimente de bază. Pe asta am făcut-o, mai ales dimineaţa, că ziua eram duşi cu treabă. Aer condiţionat nu există şi nici nu-ţi trebuie. Există însă ventilatoare de tavan, care fac o treabă admirabilă. Ferestrele sunt dotate cu plasă, în caz că vreţi să dormiţi cu geamul deschis, deşi noaptea e chiar răcorică prin mai-iunie.

Pe lângă câteva DVD-uri şi nişte tabloide locale, la facilităţi aş mai include posibilitatea utilizării unei maşini de spălat şi lipsa internetului. Pentru asta am plătit câţiva dolari la un internet cafe în Avarua. În apropiere se găseşte şi un diving centre, pentru cei pasionaţi de scufundări. Pentru cei mai leneşi, cum am fost şi noi, există Polynesian Rentals, de unde am luat un Nissan micuţ, pentru deplasarea de la o plajă la alta. Se conduce pe partea greşită, adică pe stânga, iar viteza de deplasare este de vacanţă.

Tabloid bianual cook-insular
Tabloid bianual cook-insular

În prima zi, trebuia să onorăm rezervarea făcută pentru maşină, aşa că am plecat într-acolo. Bungalourile se află la mică distanţă de şoseaua principală, la care se ajunge mergând cam 100 de metri pe o alee asfaltată. Apropiindu-ne de şosea, nimic nu ne putea pregăti pentru ce urma să vedem; nicio poză cu Bora Bora sau Maldive, nicio plajă din lume. Ajungând în capătul aleii, ni s-a arătat o apă de cel mai clar şi mai liniştitor bleu pe care l-am văzut vreodată. Peisajul era absolut paradisiac. La marginea lagunei, valurile Pacificului se spărgeau de recif, asigurând un spectacol sonor neîncetat. Până după prânz, lumina e perfectă pentru poze, apa având o culoare senzaţională. Iar după-amiaza, apusul nu e mai puţin spectaculos. Plaja e încadrată de pini şi palmieri, ceea face ca o parte din suprafaţa cu nisip să fie la umbră în prima parte a zilei. Dacă totuşi vă deranjează asta, puţin mai departe se află plaja Aroa, unde se poate sta la soare fără a fi incomodaţi de copaci.

Plaja de langa Aroa Kainga
Plaja de langa Arao Kainga

 

Plaja de langa Aroa Kainga 2
Plaja de langa Arao Kainga

Eat, d(r)ive, swim

Dacă vreţi să vă lasaţi la voia întâmplării şi să vă rătăciţi pe drumurile din Rarotonga, vă va fi destul de greu. Sunt doar două mai mari. Insula este înconjurată de Ara Tapu, care s-ar traduce Drumul Sacru. Mai există şi Ara Metua (Drumul Vechi), situat mai în interiorul insulei. Acesta din urmă a fost construit acum 1.000 de ani din blocuri de coral şi acoperit în mare parte de un nou drum în Al Doilea Război Mondial. Majoritatea locurilor de interes şi a unităţilor de cazare se află aproape de plajă, pe drumul exterior, dar merită să daţi o tură şi pe celălalt drum, fie şi numai pentru schimbarea peisajului. Principala piesă de infrastructură rămâne Ara Tapu, pe acesta fiind asigurate şi rutele de transport în comun, în număr tot de două: clockwise şi anti-clockwise. Adică două autobuze, care circulă în cerc, în direcţii opuse. Indiferent în care te urci, ajungi acolo unde ai nevoie, fără să fie nevoie să aştepţi exagerat de mult.

Tot pe Ara Tapu ne-a mai reţinut atenţia ceva. Aşezările sunt răspândite pe toată lungimea şoselei. Nu mergi mai mult de 150 de metri fară să dai de nişte case sau hoteluri. Asta face ca panourile publicitare să fie la fel de răspândite pe toată insula. Multe dintre aceste panouri fac parte dintr-o campanie de informare şi conştientizare a pericolului obezităţii. O groază de afişe îndeamnă la controlarea periodică a glicemiei şi prezintă riscurile diabetului; oferte la sălile de fitness pentru abonamente anuale sau pe mai multe luni şi multe alte chestii similare. E poate ultimul lucru la care te-ai aştepta pe o insulă tropicală.

În ultimele decenii, Insulele Cook au dezvoltat un turism de succes. Afluxul turiştilor a făcut să apară nevoia unor cantităţi tot mai mari de alimente, nevoie ce nu poate fi onorată de industria locală. Asta face ca insulele să fie dependente în mare parte de alimente de import. Acestea, mai ieftine şi mai bogate în calorii, au înlocuit dieta tradiţională, bazată pe fructe, legume şi peşte. Astfel, odată cu înflorirea turismului, a înflorit şi obezitatea. Rata obezităţii este de 50%, iar cea a diabetului atinge 25%, acesta din urmă având cauze genetice cunoscute în rândul polinezienilor. De parcă asta nu ar fi de ajuns, în tradiţia polineziană, a fi gras este un simbol al frumuseţii şi al bogăţiei. Pe vremuri, tinerii ajunşi la pubertate erau supuşi unei izolări, pe parcursul căreia „beneficiau” de ritualuri de îngrăşare. Astăzi nu se mai practică asemenea exerciţii, dar şi-au pus accentul pe genetica localnicilor, aceştia fiind predispuşi la obezitate. În concluzie, aveţi grijă ce mâncaţi când ajungeţi acolo.

Noi am exagerat cu fructe şi legume luate de prin Avarua. Plus nişte chestii ambalate, recunosc. Am compensat însă cu vizite zilnice la The Mooring Fish Cafe, locul unde pot fi mâncate cele mai bune sendvişuri şi salate cu peşte şi fructe de mare de pe insulă. The Mooring se găseşte pe coasta de est, faţă în faţă cu insuliţa Motutapu. Ca băutură, în loc de cola, pentru că bere oricum nu servesc, puteţi opta pentru o nucă de cocos rece sau un smothie din fructe proaspete. Mâncarea şi priveliştea sunt delicioase, iar sendvişurile sunt servite pe frunze de bananier. Din nou, ca acasă!

Meniul si privelistea de la Mooring Fish Cafe
Meniul de la Mooring Fish Cafe
Meniul si privelistea de la Mooring Fish Cafe 2
Privelistea de la Mooring Fish Cafe

În Avarua sunt destule alte locuri unde se poate mânca bine, locuri nu neapărat ieftine. Cu viaţa de noapte stau ceva mai prost, deşi cică ar fi nişte localuri deschise până mai târziu. Noi am preferat să stăm pe terasa bungaloului şi să ascultăm chiţăitul de gecko şi nişte muzică adusă de acasă. Oricum, dacă vreţi cluburi de noapte mai de Doamne-ajută, Rarotonga nu e de voi. Mai bine vă duceţi în Fiji; au Hard Rock Cafe.

Fără discuţie, principalele activităţi din Rarotonga sunt legate de plajă sau de apă, incluzând aici statul la soare, datul cu caiacul, snorkeling, scufundări sau stand up paddleboarding. Acesta din urmă este un derivat al surfingului, doar că nu ai nevoie de valuri pentru a te deplasa. Dai la vâslă. Cel mai bun loc pentru a le încerca pe toate este plaja Muri. Iar asta, pentru că aici este locul în care laguna este mult mai lată, reciful fiind mai departe de ţărm, asigurând o piscină imensă cu apă foarte limpede, foarte calmă şi foarte plină de fel şi fel de peşti coloraţi. O altă activitate demnă de menţionat, pe care am descoperit-o oarecum întâmplător, este plimbatul prin lagună. Adică o iei uşor la pas prin apă şi mergi unde te-or duce picioarele, având grijă să mai scufunzi capul din când în când, ca să vezi minunăţiile de peşti, şi să nu calci peste vreun castravete de mare. Aceştia sunt nişte animăluţe inerte şi inofensive, oarecum gelatinoase la atingere şi care se pot şi găti.

Placi pentru stand up paddleboarding
Placi pentru stand up paddleboarding
Plimbare in mijlocul lagunei
Plimbare in mijlocul lagunei

Laguna adăposteşte la Muri şi trei motu, adică insuliţe separate de insula mare. De la stânga la dreapta, acestea sunt Motutapu, care poate fi admirat şi de la „The Mooring”, Oneroa şi Koromiri. Koromiri este locul unde opresc bărcile care fac excursii prin lagună, pentru a încinge un grătar. Fumul m-a atras şi pe mine, provocându-mi un neaşteptat dor de casă. Aşa că am traversat laguna pe jos, am văzut că apa e mică şi m-am întors după cameră. După care am mai traversat o dată; şi mi-a plăcut.

Motu Taakoka
Motu Taakoka
Gratarele din Koromiri
Gratarele din Koromiri

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s