Nu numai ca nu ma pricep la avioane (sunt doua avioane mari si late pe care CRED ca pot sa le recunosc fara probleme: Boeing 747 si Airbus A380), insa pana nu demult, imi era frica de orice zbor. E drept insa ca imi alimentam singura teama uitandu-ma cu mare interes la orice episod din “Dezastre in Aer” sau alte emisiuni asemanatoare. Si de fiecare data ajungeam sa conchid: “Nu mai zbor niciodata!”. Chiar si acum, dupa multi ani si multe zboruri, inca ii mai strang cu putere mana la fiecare decolare si intotdeauna cand aud un zgomot care imi pare putin suspect incep sa il interoghez din nou, ca un copil curios si agitat. Mereu primesc aceleasi raspunsuri si acelasi zambet linistitor: “Nu e nimic in neregula, stai linistita… Uita-te pe geam!”.

Pentru mine, zborul este un simplu drum, de cele mai multe ori lung si plictisitor. Pentru el, este mult mai mult de atat. E singura persoana pe care o cunosc care ar zbura zile intregi fara sa se plictiseasca. “Senzatia aia de a fi in aer nu se compara cu nimic in lume!”. Iar felul in care vorbeste despre tot ce are legatura cu zborul, cu avioanele si aviatia in general, e pur si simplu fascinant. Intotdeauna mi s-a parut mare lucru sa intalnesti oameni cu niste pasiuni atat de vii si de puternice, si am apreciat de cand ma stiu entuziasmul si pornirea de a face altceva. De a te deconecta din rutina zilnica. De a gasi acel ceva pe care sa il faci neconditionat, doar pentru ca iti aduce fericire. Asa ca da, dintr-o ignoranta intr-ale aviatiei, am ajuns de dragul lui sa mi se para important cu ce tip de avion zburam, ce schema de vopsire are sau care este numarul de inregistrare. Inteleg acum de ce isi doreste atat de mult sa zboare cu Dreamliner sau de ce i se pare aproape o tragedie atunci cand isi cumpara un bilet doar pentru a zbura cu un tip de avion, iar compania aeriana il schimba din A310 intr-un banal 737. Inteleg de ce insista sa mergem intotdeauna mai devreme la aeroport, ca sa aiba suficient timp sa se poata uita la avioane, sa se plimbe prin diverse terminale sau pur si simplu ca sa faca spotting. Si iar o sa ma intrebe lumea: “Sa faca ceee?!”. Si o sa le raspund mandra, de parca as fi cea mai cunoscatoare dintre spotterite: “Spotterii sunt cei care pozeaza avioanele.” Inteleg de ce se uita pentru a suta oara la Top Gun, de ce stie fiecare replica pe de rost sau de ce imi canta cu atata patos “You’ve lost that loving feeling”. Inteleg de ce se uita cu jind la piloti, in special cei din aviatia militara, si il imbratisez cu drag de fiecare data cand imi spune: “Mi-ar fi placut sa fiu ca ei, sa port uniforma lor, sa fac ce fac ei zi de zi”.

Asa ca da, de dragul lui invat sa imi placa aviatia si invat sa nu imi mai fie frica sa zbor. Pentru ca nu e nimic mai frumos si mai multumitor pentru mine decat reactia lui de sincera uimire si satisfactie cand ii spun serioasa, foarte implicata si chiar contrariata: “Mi se pare incredibil ca nu au functionat ELT-urile la MH-370!”. Nu stie insa ca l-am auzit vorbit despre ELT-uri si ca am cautat pe google o zi intreaga sa vad ce sunt acestea. Sau poate stie, dar nu o spune…

Si vreau sa ii sustin pasiunea, vreau sa il vad din ce in ce mai preocupat de tot ce inseamna aviatie. Vreau sa se apuce de planorism, vreau sa mearga la toate mitingurile aviatice, fie ele civile sau militare, vreau sa isi cumpere obiective foto scumpe ca sa prinda poza ACEEA perfecta cu avionul trecand prin fata lunii la apus, si mai presus de orice… vreau sa zburam impreuna in toata lumea asta mare si deosebit de frumoasa. Si… chiar daca nu sunt foarte sigura ca o voi face mereu, o sa incerc sa ii cedez de acum incolo locul de la fereastra in avion ☺